Actualitate,Interviu

Aurel Nedel. Dezvrăjirea lumii prin culoare

eu-romanul-londra-interviu-aurel-nedel

Am reascultat astăzi interviul cu maestrul Aurel Nedel… Și nu m-am putut abține…

„Generaţia mea a fost o generaţie de vis…”

Interviu preluat din publicația ”Pensionarul – revista seniorilor”

La cei 82 de ani ai săi, maestrul AUREL NEDEL are energie pentru încă o viață. Se odihnește de la ora 1 a nopții până la 7 dimineața. Cele 6 ore îi sunt suficiente trupului. Apoi lucrează în atelierul său de pictură 6 sau 7 ore, uneori chiar mai mult. Străbate dealurile Vaideiului și se avântă prin pădurile din împrejurimi. Citește mult. Îl invidiez, mi-e drag și aș vrea să-i mai pot lua un interviu peste alți 12 ani… (Vaidei, 4 mai 2012)

Marinela Șerban: Maestre Aurel Nedel, în anul 2000, cu prilejul unui alt interviu, v-am întrebat: ”Cum se vede viața la 70 de ani?”. Ați împlinit 82 de ani și mă bucur că vă pot adresa aceeași întrebare. Cum se vedea viața de pe Olimpul acestei vârste?

Aurel Nedel: De pe Olimpul acestei vârste? Hmmm… Ce se întâmplă… Vârsta a treia, în momentul în care există niște preocupări frumoase, poate fi și ea armonioasă, senină… Dacă nu ai nimic de făcut și stai să aștepți moartea să vină înseamnă că ești pierdut. Mintea trebuie să lucreze continuu, da’ absolut tot timpul. Ea trebuie ținută în funcțiune, iar activitățile desfășurate, lucrul să-ți dea o satisfacție. Eu mă bucur de toate lucrurile astea. Citesc, pictez, încă mă pot plimba pe dealuri, prin pădure… Din acest punct de vedere, sunt de un optimism bolnav.

M.Ș.: Observ, maestre, observ atmosfera pe care ați creat-o în atelierul dumneavoastră, atelier aflat într-o splendidă grădină… O mulțime  de cărți, minunatele dumneavoastră tablouri, instrumente muzicale…

A.N.: E viața mea, asta e viața mea… Viața nu stă în loc, merge înainte, dar depinde cum merge și cine te însoțește pe drum. Despre asta-i vorba. Mă gândesc la nepoții mei. Sunt foarte îngrijorat, sunt foarte îngrijorat pentru că nu știu ce-i va aștepta. Contează foarte mult mediul. Mie nu-mi place ceea ce se întâmplă astăzi.

M.Ș.: Nepoții dumneavoastră au norocul că le sunteți bunic… E bine. Cât despre ceea ce se întâmplă astăzi, hm, eu zic că vom ajunge, în cele din urmă, la o așezare a lucrurilor, la mult râvnita normalitate… Dragă maeste, nu-mi pot stăpâni o curiozitate; o dată cu trecerea anilor, există în exprimarea artistică – vă mărturisesc că în exprimarea literară se întâmplă acest lucru – o schimbare de viziune? Și nu mă refer la profesionalismul actului, ci  mai degrabă la ceea ce se întâmplă cu ființa noastră, cea care este agresată de timp, de realitățile imediate.

A.N.: Categoric. Una e că aduni, treptat experiență, foarte multă experiență: prin studiu, prin vizitarea muzeelor, prin călătorii, prin întâlnirile cu oamenii… Eu am călătorit foarte mult afară și în perioada comunismului și mereu mă întorceam trist pentru că nu puteam să văd și la noi în țară anumite treburi pe care le vedeam acolo. Mi-au plăcut foarte mult danezii. Danezii sunt oameni extraordinar de harnici. O dată am spus că primul lucru pe care l-aș face ar fi să mă duc acolo, să-i scot pe toți cei cinci milioane de danezi, să-i aduc în țara noastră, să le-o dau pe mână, să-i lăsăm cinci ani de zile, după aceea să le dăm drumu’ la ei acasă și să venim noi să ne bucurăm… Se întâmpla în vremea comunismului și asta a fost una din opiniile pe care le-am exprimat în fața Tovarășei…

M.Ș.: În fața acelei Tovarășe?

A.N.: Da, da… S-a întâmplat cu prilejul unei întâlniri în care, împreună cu domnul Ștefan Andrei, i-am propus acesteia să organizăm o bienală a țărilor latine la București. Ar fi fost un mare câștig să expunem lucrări din Italia, Spania, Franța, America Latină, Portugalia. Tovarășu’ a spus ”da”, Tovarășa a spus ”nu”… Și NU a rămas!

M.Ș.: Ne aflăm într-un loc pe care l-aș asemăna cu un mic paradis. Vorbiți-ne puțin despre Vaidei, despre ceea ce reprezintă pentru dumneavoastră această minunată așezare, vorbiți-ne despre oamenii de aici, despre modelele care v-au influențat începutul vieții. Și despre personalitățile care v-au marcat, mai apoi, existența. Știu că vă face plăcere să-l evocați îndeosebi pe maestrul Alexandru Ciucurencu, profesorul care a afirmat: ”Mata ești un colorist excepțional, dar nu știi să desenezi. Eu am să te învăț.” Interesantă remarcă pentru marele pictor care ați devenit.

A.N.: Eram student în anul patru sau cinci, nu imi amintesc prea bine. I-am spus profesorului meu că aș vrea să-mi meargă și mie mâna mai bine. El mi-a răspuns: ”Foarte bine că nu merge. Desenul se face cu capul, se gândește întâi, apoi se realizează.” Și a avut dreptate.

aurel-nedel-eu-romanul

M.Ș.: Vaideiul?

A.N.: Satul ăsta a fost renumit pentru gospodarii săi. Cei din Vaidei au fost invidiați de către cei din jur… Se zicea despre vaideieni că sunt zgârciți. Nu erau zgârciți. Erau doar extraordinar de muncitori și prețuiau munca… asta era… Locul ăsta, așa cum îl vedeți acum, așa a fost și în perioada copilăriei mele. S-au mai schimbat unele, altele. Oamenii și-au creat un anumit confort… Viața patriarhală de aici a fost extraordinar de frumoasă, cu obiceiuri nemaipomenite, cu un port formidabil… Știți, eu eram foarte bun prieten cu Lucreția Ciobanu. Când venea pe la mine cântam împreună cântece de-ale ciobanilor…

M.Ș.: Biografia maestrului Aurel Nedel este ca ”un corn al abundenței” artistice: expoziții personale și de grup în țară și în afara țării, nenumărate premii, lucrările dumneavoastră se găsesc în colecțiile particularilor din foarte multe țări… Cu unul dintre colecționarii de la noi din țară aveți o relație specială. Mă refer la cunoscutul om de afaceri Tiberiu Postelnicu, admirator, la fel ca dumneavoastră, al ilustrului nostru Ciucurencu. Cred că există și o poveste a întâlnirii dintre maestrul Aurel Nedel și Tiberiu Postelnicu. Ne-o puteți oferi?

A.N.: Da, e adevărat… Foarte multe dintre lucrările mele se regăsesc în colecții particulare din SUA, Olanda, Germania, Spania, Belgia, Austria, Israel, Japonia, Franța… Iar Eugenia și Tiberiu Postelnicu îmi sunt foarte dragi… Relația noastră este una într-adevăr specială. Ne admirăm și ne respectăm reciproc, dar există și multă căldură și sinceritate în prietenia noastră…

M.Ș.: Să revenim în actualitate și să încercăm să ne adaptăm conținutului publicației noastre, ”Pensionarul”. Știu că este o indiscreție să vorbești despre bătrânețe cu o persoană în vârstă, însă când observ în jurul meu desfătările coloristice pe care ni le propuneți îmi dau seama că dumneavoastră… nu aveți vârstă. Spuneți-ne, maestre, modul în care percepm trecerea anilor este o problemă de opțiune?

A.N.: Este, desigur, o problemă de opțiune. Ori iei sculele în mână și lucrezi, ori lași naibii totul și stai și aștepți moartea. Discut foarte des cu fiul meu treburile de ordinul ăsta. Și cu nepotul meu am numeroase conversații despre ceea ce e bine și ce nu în aceste vremuri.

M.Ș.: Este vârsta doar o mască pe care ne-o pune forțat timpul pe chip sau există și un conținut rezonant pe care putem sau nu putem să-l împărtășim celorlalți? Sunt cei din jur receptivi la experiențele persoanelor vârstnice? Ar trebui să fie? Ce credeți, maestre?

A.N.: Este foarte greu de răspuns la aceste întrebări… S-au schimbat foarte multe lucruri. S-au schimbat respectulmaestrul-aurel-nedel copilului față de părinți, respectul nepoților față de bunici și așa mai departe. Eu eram deja student, dar nu am îndrăznit să aprind țigara în fața tatălui meu pentru nimic în lume… Nu am îndrăznit să spun vreo prostie… Eu i-am cunoscut pe Gala Galaction, pe George Călinescu… Odată, la un Crăciun, ne-am constituit într-un grup: cu Fănuș Neagu, cu prietenul meu Traian Brădean, eu, scriitorul Nicolae Velea și ne-am dus cu colindul. De la cine credeți că am început? Ne-am dus prima oară la Gala Galaction… Ne-a primit Gala Galaction, am stat de vorbă, a întrebat care pe unde suntem la școală, a vorbit cu Fănuș Neagu mult despre literatură, după aia cu noi despre pictură și eu i-am spus că vreau să-i fac un portret. I-am făcut patru, nu unul… Prin profesorul meu, Ciucurencu, am cunoscut toată elita Bucureștiului. Da’ eu nu îndrăzneam să vorbesc neîntrebat… Să intru peste careva sau să… Aveam 50 de ani. Eram deja prieten cu profesorul meu, însă mai stăteam în poziție de drepți, ca să spun așa, în fața lui…

M.Ș.: Profesorul Eduard Pamfil afirma într-un interviu că ”sosirea omului în lume se face cu o audiență totală, cu o participare spectaculară absolută, iar plecarea cu o rărire din ce în ce mai pronunțată a spectatorilor și auditorilor.” Să fie așa, maestre? Vocea omului în vârstă nu este ascultată? Vă încearcă această senzație?

A.N.: Nu sunt de acord… Au dispărut atâția oameni, da’ ei sunt actuali încă… Nu poți afirma despre Victor Hugo sau despre Tolstoi, despre Balzac, despre Cervantes sau despre oricare alt mare scriitor că sunt ”depășiți”, că ceea ce au scris nu mai este urmărit cu interes… Încă ne bucurăm de marea cultură pe care ne-au lăsat-o cei de dinaintea noastră.

M.Ș.: Maestre, îmi spuneați, cu ani în urmă, că vă place, foarte mult,  să citiți. A rămas lectura o activitate preferată?

A.N.: Sigur, sigur… Eu am avut o mătușă care era profesoară și care a fost îngrozitor de ”rea” cu mine. După ce învățam, dacă nu aveam altceva de lucru, mătușa mea îmi punea o carte în mână și îmi zicea: ”Povestește!” După ce am ajuns la facultate, colegii mă înjurau pentru că nu stingeam lumina. Că stăteam și citeam. Până la urmă mi-am improvizat ceva de carton, ca un fel de veioză, să bată lumina numai pe mine… Sunt un pasionat cititor și acum…

M.Ș.: Un mesaj pentru cititorii revistei?

A.N.: Eu țin ca un individ să aibă caracter. Așa am fost învățat. Marius Cilievici, Constantin Piliuță, Traian Brădean, Marin Iliescu, Lazăr Iacob sunt prietenii mei din 1950. Suntem prieteni și acum, am fost ca frații și suntem ca frații… Desigur, au fost între noi și discuții contradictorii dar, bineînțeles, întotdeauna profitabile și pentru unii și pentru alții. Întâlnirile noastre și cele cu alți prieteni de-ai noștri, actori, pictori, scriitori erau adevărate colocvii. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu se discuta decât despre teatru, poezie, pictură… Generația mea a fost o generație de vis și… am visat cu toții.Mi-a adus nevastă-mea suplimentul de duminică de la Jurnalul Național, era vorba despre Fănuș Neagu… Vă spun cinstit că am lăcrimat, pur și simplu… I-am știut sufletul, l-am cunoscut și pe dinăuntru și pe dinafară… Mă opresc aici…

M.Ș.: Vă mulțumesc foarte mult, maestre, și vă dau întâlnire, pentru un nou interviu, peste încă 12 ani.

 

Nu a fost să fie. Maestrul Aurel Nedel s-a stins din viață la 17 ianuarie 2014.

 Interviu realizat de Marinela Șerban

Aurel Nedel. Dezvrăjirea lumii prin culoare Reviewed by on September 10, 2014 .

Am reascultat astăzi interviul cu maestrul Aurel Nedel… Și nu m-am putut abține… „Generaţia mea a fost o generaţie de vis…” Interviu preluat din publicația ”Pensionarul – revista seniorilor” La cei 82 de ani ai săi, maestrul AUREL NEDEL are energie pentru încă o viață. Se odihnește de la ora 1 a nopții până la

Arhiva foto

ARHIVA

Contact

Eu, românul!
London
Tel: +44(0)749 20 20 223
E-mail: redactia@eu-romanul.com