Actualitate,Magazin,Opinii,Timp Liber

Credința religioasă în epoca tehnicii

credinta religioasa in epoca tehnicii

Există astăzi o problemă care coboară adânc până la rădăcinile felului de a gândi și de a trăi. Această problemă se naște din confruntarea între modalitatea religioasă și influența pe care o are progresul tehnic asupra vieții omenești. Mulți cred că ar exista un contrast categoric între spiritul religios și între ceea ce am putea numi ”idolatria tehnicii”, care domină în anumite sectoare. Aceștia trăiesc numai în ”cultul” tehnicii căreia îi subordonează toate celelalte valori umane. Ei cred că numai dintr-o organizare rațională a societății, axate pe ideea prosperității, se va obține, într-adevăr, liberatea șu desăvârșirea omului. 

Pentru creștinii credincioși unui ideal de umanism total, integrarea sau corectarea unei asemenea mentalități se face de la sine. Dar dacă lipsește cu totul sensibilitatea pentru problema reală a omului, această lipsă se reflectă asupra spiritului științific și practic în lumea cercetătorilor, a realizatorilor și consumatorilor, în care se formează treptat o mentalitate tehnologică. Aceasta îi face pe mulți să creadă că totul în natură, în știință și chiar în viață, poate fi înțeles, explicat și mânuit în cadrul unor legi fixate și exprimate în anumite formule. În acest fel e tot mai redus, poate chiar eliminat, acel spațiu  pe care îl știm din copilărie, spațiul spre mister pe care nici chiar știința înaintată n-a dispus de atâta vreme să-l înțeleagă. De fapt, se află în zilele noastre din aceia care socotesc că se va ajunge la un anumit punct, la un stagiu al progresului uman în care știința va oferi omului explicarea exactă a naturii în toată deplinătatea sa, iar tehnic îi va permite să supunp puterii sale toate legile, explicându-le, modificându-le, mânuindu-le după plăcerea sa pe plan fizic, cosmologic, meteorologic, biologic, psihologic, sociologic, așa cum reușește de altfel, de pe acum, dar pe o scară mult mai redusă, mai modestă. 

Și atunci, dacă în această fază imperfectă de stăpânire a lumii, a intrat în criză simțul sacrului și chiar și sensul lui Dumnezeu, ce se va întâmpla mâine, când orice taină a naturii va fi dezvăluită și omul își va face iluzia că este stăpânul lumii? Ipoteza, deocamdată, e puțin probabilă, dar problema se poate pune, totuși în acești termeni. Ea este pentru omul de astăzi și pentru cel de mâine, o problemă de viață. 

Întrebarea se pune: e justificată, într-adevăr, această mentalitate a existenței unui contrast de neânlăturat între religie și psiritul tehnicii?

Mai întâi subliniem că eventualitatea unei raționalități absolute a lumii și mai ales a omului este numai o simplă ipoteză. Mai mult, ea este o ipoteză pe care am putea-o numi drept ”superstiția unei fizici”, care a durat până la descoperirea felului de a fi alcătuit al atomului și a dimensiunii sale, până la noua teorie a relativității. Numai concepția fizicii mecanice asupra lumii punea pe om în locul lui Dumnezeu, prin faptul că-i dădea impresia de a fi găsit, în sfârșit, cheia universului. De fapt, excluderea formală a lui Dumnezeu a fost pentru mulți rezultatul acestei concepții mecaniciste, azi depășită. Nu știința modernă, ci ”superstiția tehnicii” l-a gonit , deci, pe Dumnezeu din suflete. 

Fără îndoială, dacă această mentalitate științifică și tehnică s-ar dezvolta și mâine pe aceeași linie, am putea prevedea o eclipsă a sacrului și a spiritului religios. un fenomen care a fost numit ”moartea lui Dumnezeu”, adică a concepției, a reprezentării și a senzației pe care o avem despre El. Dar, să admitem că în lume sunt anumite modalități constante, numite sisteme fixe după care se realizează mișcarea universală și se organizează ordinea lucrurilor, totuși nu trebuie să pierdem din vedere faptul că există neprevăzute în concepțiile și calculele omului, excepții care aparțin rânduielii universului și deci sunt stabilite de o inteligență superioară. 

În acest fel, mâine, va putea varia considerabil, atât imaginea pe care o avem despre lume, cât și imaginea antropomorfică și cosmologică a lui Dumnezeu și deci întreaga concepție a raportului de cauzalitate și de finalitate care leagă universul de Dumnezeu.

 Dar, chiar dacă am presupune că în o anumită zi omul ar putea stăpânii toate forțele naturii, ar cuceri toate spațiile și ar stabili pe plan fizic și biologic o ordine perfectă, totuși, s-ar putea pune și atunci problema originii acestor forțe ale naturii pe care omul le-a descoperit și le-a subjugat printr-o muncă îndelungată, dar pe care nu le-a creat și nu l-ea produs el însuși. S-ar mai pune încă o ipoteză pentru ziua îndepărtată de mâine și anume: mecanizarea completă a psihologiei umane, astfel ca omul să fie redus la un fel de creier electronic; toate reflexele, sentimentele și dorințele să fie dinainte prevăzute și canalizate precis într-un anumit sens. 

Chiar în această eventualitate, foarte dubioasă, ne place să credem că omul nu va renunța niciodată la spontaneitatea sa de viață, de gândire și de dragoste; chiar și atuncicând omul, îmbrăcat în haină de tehnician, va trebui să uite din motive metodologice, că are o fantezie și o inimă, el va reveni, în timpul liber, să fie omul sentimentelor, omul însetat de viața integrală, capabil de emoții, sensibil pentru dragoste, bucurie, mânie și durere. Omul real și integral va ieși totdeauna la suprafață, deasupra realităților tehnicii, științei și filosofiei. Din toate aceste motive, nimeni nu ne înreptățește să spunem că tehnica va goli vreodată omul de resursele misterului și de sensul religios, de nevoia de a lua contact cu Dumnezeu. Dimpotrivă, este mult mai posibil să credm că o mentalitate tehnică nesclerozată va fi împinsă tot mai mult spre câmpul misterului, pe care omul îl va relua, apoi și-l va pune de acord cu facultățile sale superioare. În acest fel, omul de mâine va fi înclinat să se deschidă spre o nouă religiozitate după cum spune chiar omul de știință Albert Einstein.

”Lucru cel mai frumos pe care-l putem experimenta e simțul misterului, el este izvorul întregii arte adevărate și a științei adevărate. Cine n-a experimentat această emoție e ca un mort. Ochii săi sunt închiși. Această cercetare a misterelor vieții, chiar dacă e însoțită de teamă, a dat origine religiei. A ști că ceea ce pentru noi e de nepătruns, există, totuși, realmente și că se manifestă ca fiind cea mai înaltă înțelepciune și cea mai radioasă frumusețe, această consțiință stă în centrul adevăratei religiozități.”

Astfel, tot ceea ce se întâmplă în lume în limita posibilităților noastre de influență, depinde de noi. Iar dacă există undeva o lipsă de bunătate și o scădere a ființei, cu alte cuvinte, dacă există pe lume răul, acesta e numai lucrarea noastră. În acest fel se poate vedea mai bine că problema răului nu poate fi socotită ca un proces deschis împotriva lui Dumnezeu. Problema răului trebuie înțeleasă ca o căutare, într-o ordine mai înaltă, a unei soluții care se află în noi și în lume ca o mișcare evolutivă și progresivă spre Cel în care nu există nici un rău. Răul ține de condiția noastră umană, fiind un punct de plecare în drumul nostru spre Dumnezeu. 

După perioade, mai mult sau mai puțin lungi, de distracții, după îmbătarea raționalistă de ”superstiția tehnică”, se va simți din nou nevoia de a lansa apel către Cel Infinit, de a cere rugăciune, acel ajutor, acea protecție de care omul întotdeauna a avut și va avea nevoie, în lucrurile mari și-n cele mici prin care e trecută viața din această lume. 

Protoiereu Avram Petric

 

 

Credința religioasă în epoca tehnicii Reviewed by on January 26, 2017 .

Există astăzi o problemă care coboară adânc până la rădăcinile felului de a gândi și de a trăi. Această problemă se naște din confruntarea între modalitatea religioasă și influența pe care o are progresul tehnic asupra vieții omenești. Mulți cred că ar exista un contrast categoric între spiritul religios și între ceea ce am putea numi ”idolatria tehnicii”,

Arhiva foto

ARHIVA

Contact

Eu, românul!
London
Tel: +44(0)749 20 20 223
E-mail: redactia@eu-romanul.com