Părintele Avram Petric are 92 de ani și a ”oficiat” vreme de 52 de ani. La această vârstă, are o minte sublimă, povestește fantastic de frumos, nu-și caută amintirile care se revarsă șuvoi și, nu puțin lucru, se trezește la 3 dimineața și lucrează aproape toată ziua. Cum îmi mărturisește fiul lui, profesorul și scriitorul Gabriel Petric: ”Tata are un program de extraterestru.”

”Faceți rugăciunea și mergeți mai departe…”

Marinela Șerban: V-ați născut în județul Hunedoara, la Chișcădaga, în 16 iunie 1920. Evocați-ne, vă rugăm, câteva amintiri din copilărie și câtevva amintiri despre locurile copilăriei dumneavoastră.

Protopop Avram Petric: Dumnezeu m-a adus în creația Sa, cum bine ați spus, la 16 iunie 1920, din părinții Nicolae și Valeria Petric. Acest lucru s-a întâmplat nu mult timp după terminarea primului război mondial. Așadar, copilăria mea urma să sufere din cauza acestui război. Când aveam șase luni, tata a murit și mama a rămas văduvă. Am plecat din locuința tatălui și ne-am reîntors la părinții mamei, bunicii mei. După o perioadă, mama s-a recăsătorit cu un tânăr la fel de sărac cum era și ea, Malea Constantin. El a fost acela care a insistat să merg la Școala Normală din Deva. De fapt, ar trebui să vorbim cronologic. Din 1927 până în 1931, am urmat școala primară din sat. Clădirea acestei școli era, de fapt, o casă cu șindrilă, formată din două camere: una pentru cele patru clase în care învățau elevii laolaltă și una pentru învățătorul care ne preda și care locuia în ea. Învățătorul acela, știind că nici unul dintre noi nu va merge mai departe la studii (eu fiind primul intelectual din sat), nu-și dădea prea mult silința cu educația noastră. De multe ori, venea la ore la 12 când, noi, copiii, plecam deja acasă. Nu intra în clasă, ci în camera lui, ciocănea la ușa care dădea spre noi și spunea: ”Făceți-vă rugăciunea și mergeți mai departe.” Acest lucru mi-a pus mari piedici la examenul de admitere la Școala Normală din Deva (1932-1940), dar, totuși, am reușit. Penultimul, însă pe măsură ce înaintam în învățătură, în clasa a 12-a am fost premiat. 

M.Ș: Ați dat dovadă de perseverență, de multă voință, de maturitate…

A.P.: Da, întocmai… Școala Normală de învățători am urmat-o între anii 1932 și 1940. Din acea perioadă, am amintiri foarte frumoase. Îmi aduc aminte, în primul rând, de profesorii care erau conștienți de misiunea lor pedagocică. Erau profesori pe care îi admiram atât pentru pregătirea lor intelectuală, cât și pentru ținuta lor… În școală, la noi cel puțin, exista respect chiar și între elevi. Aceia care erau în clasele de început îi salutau pe cei dintr-a opta și li se adresau cu domnule normalist. Cât despre profesori, nu mai vorbesc: ținuta lor exterioară era impecabilă. Îmi amintesc de domnul profesor Solomon, de domnul Ghinea, profesor de istorie, care era foarte pedant și pe care îl respectam și pentru ținuta pe care o avea, nu doar pentru lecțiile pe care le preda. Impunea.

M.Ș.: Așadar, în 1940, ați terminat Școala Normală… Ce a urmat?

A.P.: Da. În mintea mea a existat mereu dorința de a face mai mult. Așa dorea și tatăl meu de-al doilea care era foarte inimos și foarte altruist. Imediat după ce am terminat Școala Normală, câteva luni am fost învățător la Gurasada, la Societatea minieră de acolo. Dar tot acolo clocotea și aspirația mea de a merge mai departe… Și am luat hotărârea de a urma teologia influențat, probabil, și de faptul că în copilărie aveam un unchi, Pavel, care era un foarte bun creștin practicant. Împreună cu el și cu mama mergeam în fiecare duminică și de sărbători la biserică. Copiii, desigur că sunt copii și în biserică. Eu mă plimbam, mă duceam la strană, mă uitam la cântăreți și, într-o bună zi, am intrat în altar fără să mă gândesc că poate fac o greașeală. Părintele de acolo, Pavel Diniș, m-a chemat lângă el. Pe masa altarului erau o mulțime de bani de aluminiu cu gaură în mijloc. Părintele mi-a umplut buzunarele cu bani din aceia, bani pe care nu-i puteai folosi. Apoi, cred că am avut și înclinație pentru a deveni preot. Când eram în vacanță sau chiar elev la școală fiind, duminica, atunci când se adunau credincioși și credincioase la iarba verde, acolo unde locuiam, eu citeam predici din cartea lui Iosif Trifa, acela care a organizat asocierea denumită Oastea Domnului. Nu am ales teologia pentru că acolo era o viață liniștită, am avut chemare pentru asta…

M.Ș.: Apoi?…

A.P.: Pentru că dețineau pregătire pedagogică specială, normaliștii nu aveau voie să meargă mai departe. Era criză de învățători, era nevoie de învățători, deci trebuia să rămânem învățători cel puțin cinci ani. Eu doream să merg la teologie. Am înaintat o cerere la Academia teologică andreiană din Sibiu. Mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, care m-a hirotonit mai târziu, mi-a răspuns: ”Fiule, te îndemnăm să iei bacalaureatul.” M-am adresat Clujului; același răspuns. La Oradea: același răspuns. La Caransebeș: același răspuns. Ultima episcopie căreia m-am adresat a fost cea din Arad. Acolo era episcop dr. Andrei Mageru. Am intrat în audiență, am lăsat cererea și am fost admis la Teologie. Așadar, am urmat teologia la Arad din 1941 până în 1944 (având ca profesor, printre alții, pe pr. dr. Ilarion V. Felea, mort în închisoare…), timp în care, ca student, am colaborat cu articole la revistele ”Biserica și școala”, ”Catehetul” și ”Mântuirea”. Eu doream totuși să obțin licența. Aceasta nu putea fi obținută decât la Sibiu. Așa că, în cel de-al patrulea an, m-am transferat la Sibiu. Atunci l-am avut profesor pe preotul dr. Dumitru Stăniloae, un ”sondeur” al cunoașterii teologice. Părintele Dumitru Stăniloae mi-a fost profesor de dogmatică. Venea la cursuri, deschidea o carte, ”Teologia” de Anduțos, tradusă de el din limba greacă, ne dădea o temă, închidea cartea și, apoi, începea să umble prin clasă. Nu se uita la noi. Mergea prin fața noastră și, când ajungea în partea cealaltă a clasei, dădea cu mâna în perete, dovadă că a ajuns și se întorcea. Asta era una. Pe stradă, alta. Îl salutau oamenii, dar el nu era atent… Ce vreau să evidențiez? Era mereu adâncit în gândurile sale; așa se explică faptul că a devenit unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxiei secolului XX, recunoscut și pe plan internațional. Iar cu părintele Arsenie Boca, pe care, de asemenea, l-am cunoscut, părintele dr. Dumitru Stăniloae a tradus ”Filocalia”. Tot în anul IV i-am avut ca profesori și pe Lucian Blaga și D.D.Roșca. Doar un an, la universitatea transferată de la Cluj la Sibiu, ca urmare a dictatului de la Viena.

M.Ș.: Ați terminat și Teologia…

A.P.: Am terminat teologia și, în 1945, am fost hirotonit de către mitropolitul dr. Nicolae Bălan. Am primit parohiile Vulcezu și Bulceni din secuime… Era o misiune foarte grea și vremuri foarte tulburi. Nu m-am prezentat la post. Împreună cu soția am venit la Deva ca duhovnic la Școala Normală unde am predat, până la urmă, și muzica. Seara, la rugăciune, toată școala cânta împreună cu cei din cor ”Cu noi este Dumnezeu”. Se auzea până în Ceangăi. Am rămas la Școala Normală până în 1949 când s-a scos din școli religia. Am fost chemat la inspectoratul școlar și mi s-a propus să predau limba română. Am refuzat și atunci a fost momentul când am hotărât definitiv că locul meu este în Biserică. Am fost transferat la parohia din Chișcădaga. După unii, ”chișcădaga” înseamnă ”satul caprelor” și s-a spus că localitatea a primit acest nume pentru că majoritatea locuitorilor de acolo erau oameni săraci care creșteau capre. Alții spun că, prin terminația ”daga”, acest cuvânt ar fi de origine dacică. Am rămas la Chișcădaga zece ani. Soția mea care avea, de asemenea, vocație de preoteasă, m-a urmat și m-a ajutat foarte mult în acea perioadă. Am construit o casă parohială, mă ocupam cu stupăritul, dar și cu publicistica. Un articol pe care îl trimit și care este publicat este, și acum, o sărbătoare pentru mine. Dacă nu apare, este o întristare. În 1960, am primit, în cele din urmă, ordinul de protopop și de paroh în Orăștie unde am rămas până în 1997 când m-am pensionat. Aici am fost distins cu ”iconom stavrofor”, purtător de cruce, cea mai mare distincție acordată unui preot.  

M.Ș.: Deci v-ați pensionat la 77 de ani, după 52 de ani de activitate. Povestiți-ne mai multe…

A.P.: Da… A fost o sarcină foarte grea, am avut de întâmpinat foarte multe dificultăți pentru că în programul regimului de atunci era, printre alteel, și un obiectiv mai puțin plăcut: acela de a desființa Biserica. Acest lucru nu se putea realiza imeidat, dar se încercau toate metodele pentru a micșora influența Bisericii în rândurile poporului. Foarte mulți preoți erau urmăriți, mai ales aceia care erau vizitați de credincioșii din alte părți tocmai pentru că erau apreciați pentru harul lor. Au existat și doi preoți pe care i-am cunoscut, Avrămescu și Vesa, care, în acele vremuri tulburi, au fugit din țară. A fost greu, foarte greu. Unii spuneau despre mine că vin de pe ”miriște”, ceea ce însemna că sunt susținut de partid, lucru neadevărat. Alții apreciau predicile pe care le țineam și mă considerau un preot adevărat. S-a spus și că am urmat teologia la Moscova. Afirmație la fel de neadevărată, deși mi-ar fi plăcut, pentru că la Moscova era un important centru al ortodoxiei unde predau teologi renumiți în întreaga lume. Am fost vizitat mult timp de oamenii partidului care au susținut că impunătoarea catedrală la care eram preot ar fi fost construită de legionari. Le-am arătat gestiunea și le-am dovedit că nu era adevărat. La construirea bisericii au contribuit Banca Națională, Regimentul 4 grăniceri de la Deva, Societatea ”Mica”… S-au legst apoi de faptul că pe unul dintre clopote era trecut numele lui Ion Moța, tatăl lui Ionel Moța, protopopul care a fost înaintea mea. Am avut probleme și din cauza celor doi preoți care fugiseră din țară. Am fost chemat la Securitate unde le-am spus că eu nu sunt grănicer, că eu sunt preot. ”De ce nu-i luați la întrebări pe grăniceri? Sau de ce nu ați fost dumneavoastră păzitorii lor?”, i-am întrebat. Deși nu le convenea, am știut cum să le răspund de fiecare dată și, în cele din urmă, m-au lăsat în pace. DIn 2010, am reînceput să semnez articole în ziarul ”Palia Express” și sunt foarte bucuros atunci când mă întâlnesc cu oameni care îmi spun că decupează articolele mele și își fac din ele… o carte. 

M.Ș.: Amândoi suntem oameni care ne folosim în activitatea noastră de cuvinte pentru a face cunoscute oamenilor anumite lucruri… Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt… Cât de important este Cuvântul și ce se întâmplă atunci când omul rostește cuvintele fără rost?

A.P.: Cuvântul are o forță extraordinară. El a stat la baza creației Universului. Doar omul a fost creat din pământ, nu din Cuvânt. Eu vă velicit pentru că ați ales să vă folosiți de această ”instituție”, de Cuvânt. La fel l-am felicitat și pe Gabi, pe fiul meu. Pe Gabriel Petric. Pentru noi, preoții, cuvântul este arma noastră. Dar se știe, cuvântul poate fi folosit și bine și rău, la fel ca multe alte lucruri. Ca să-l folosești bine, vorba lui Cristian Bădiliță dintr-un articol scris în ”Cafeneaua literara” de la Pitești, ”trebuie să fim de acord cu Dumnezeu.” Dacă ești de acord cu Dumnezeu, cu buna-credință, cu bunul-simț, cuvântul este cosntructiv, ziditor; cuvântul pentru asta e făcut, din acest motiv suntem noi, oamenii, cuvântători… spre deosebire de alte ființe. În epoca asta a tehnicii și cu toate descoperirile pe care le fac cercetătorii, oamenii au la îndemână niște forțe pe care, la un moment dar, nu le mai pot stăpânii. O simplă apăsare pe un buton paote distruge omenirea. Iar comanda acelei apăsări poate veni printr-un cuvânt. Iată câtă forță are cuvântul. Poți sp zidești, dar poți să și demolezi. Iar în Biserică, une dintre dimensiunile preotului, este acela de a fi învățător. Eu nu mai am un amvon ca angajat, pentru că sunt pensionar. Dar îmi fac publice articolele publicistice. Mai vreau să adaug că nimic nu poate fi transmis fără cuvânt. matematica nu poate fi predată fără cuvânt, nu? Aici polemizez cu prof. Moisil… Ca pensionar, am colaborat la publicațiile ”Învierea”, ”Mitropolia Banatului” și ”Semne”. 

M.Ș.: Prin urmare, după ce ați fost preot vreme de 52 de ani, acum vă continuați activitatea altfel. Nu vreți să vă cumințiți…

A.P.: Nu pot sta locului și îi mulțumesc luiDumnezeu pentru puterea pe care mi-o dă. Ca să revin… Eu am un mijloc de a predica în continuare. Ziarele și revistele în care mai public sunt amvonul meu. Uitați, aici am un plic-burduf. În fiecare lună, îi trimit nepoatei mele din Spania, Laura, reviste literare. Sunt foarte mândru de ea, a termintat Filologia și acolo și la Cluj și a fost lăudată de către profesori care o dau ca exemplu pentru că știe limba spaniolă mai bine decât un spaniol. Mă sună în fiecare zi, probabil îi e teamă să nu mor. Dar moarte nu există. Putem vorbi despre un alt ciclu. Trupul nostru, materia noastră, fiind luată din pământ se întoarce acasă la ea. Or, a fi în pământ nu e o subestimare, nu e o bătaie de joc, toate ne vin prin pământ. Iar sufletul își caută și el originea lui, merge la Dumnezeu. Când mă întâlnesc cu oameni care mă întreabă ”Ce mai faci, părinte?”, eu am două răspunsuri: 1) ”Ce-mi permite vârsta.” și 2) ”Aștept viza de intrare în veșnicie.” În Univers nu există moarte. Eu îmi încarc geamanatanele în fiecare zi pentru călătoria spre Dumnezeu (veșnicie). E logic să credem că Universul are un Creator. Sunt foarte, foarte multe de spus și am înțeles că spațiul este, totuși, limitat.

M.Ș.: Din păcate. Dar mai e loc pentru un scurt mesaj pe care să-l adresați cititorilor revistei ”Pensionarul”.

A.P.: Mă bucur extrem de mult și țin să felicit pe cei care au contribuit la înființarea, pregătirea și susținerea revistei. Pensionarii nu sunt o categorie socială de neglijat, iar revista era necesară. Cred că apariția ei va fi o mângâiere pentru cei vârstnici, iar eu voi încerca să contribui, în măsura posibilităților mele, la îmbogățirea ei. Aș dori să mai adaug ceva: toată activitatea n-ar avea mare valoare, dacă nu mi-aș fi călăuzit munca spre ”Teologia inimii” care înseamnă iubirea lui Dumnezeu și a semenilor noștri. ”Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezu!” (Matei 5,8)

M.Ș.: Vă mulțumim foarte mult și vă dorim sănătate.

A.P.: Vă mai aștept cu mult drag. A fost o adevărată bucurie să stăm de vorbă.

                                                                                                                                    Interviu realizat de Marinela Șerban

                                                                              Material preluat din publicația ”Pendinarul – revista seniorilor”, anul1/3.