Între două nivele de Candy Crush, navigând cu metroul către Edgware, ridic privirea și mă trezesc brusc în… București (singurul oraș cu metrou de la noi)… Absolut toți pasagerii din metrou erau români. Telefonul meu cu meniul în româna reda un playlist cu melodii românești. Parcă-i recunosc, de la distanță, pe compatrioții mei. Ce naiba, unde sunt?”. Revin la realitate.
Pe Northern line (linia neagră de metrou din Londra), în “mica Românie”. În nord-vestul Londrei, între Colindale, Burnt Oak și Edgwarw se află cea mai mare concentrație de români pe metru pătrat din Marea Britanie. Cum observam în filmele produse în SUA acum ceva timp cartierele chinezești în marile orașe americane, exact așa putem observa conturarea unei comunități românești exact la meredianul 0, locul de unde se dă ora exactă pe glob. Ei, nu-i chiar acolo… e puțin mai jos, în Greenwich, pe DLR.
Ca orice ”val de imigranți”, românii s-au dovedit a fi o resursă benefică pentru economia Marii Britanii. În total, est-europenii (printre care și românii), în ultimii șapte ani, în insulă, au adus o contribuție de peste 40 de miliarde de lire sterline la bugetul guvernului britanic.
Primii români care s-au stabilit într-un grup mai mare în Marea Britanie au fost în marea lor majoritate evrei care au fugit de persecuție în timpul celui de-al doilea război mondial. Activitățile românilor exilați au început în 1941 printr-un efort colectiv al unor persoane precum ambasadorul Viorel Tilea, maiorul George-Emil Iliescu sau doamna Ecaterina Iliescu. Aceștia au reușit, în 1948, să înființeze Anglo-Romanian Refugee Committee. Biserica Ortodoxă Română Liberă a fost activă, în paralel, între anii 1950-1955 sub conducerea părintelui Gildau și a domnului Mihai Carciog. Astfel, asociația este transformată, în perioada menționată, în Romanian Orthodox Women’s Association – cunoscută și sub denumirea românească de ACARDA (Asociația Culturală a Românilor din Anglia) – prin inițiativa unui grup de persoane din minuscula comunitate românească. Printre aceștia se aflau și Ion Rațiu, Horia Georgescu, George Ross și Leonard Kirschen, Marie-Jeanne MacDonald, Gladys Wilson, Sanda Cargiog și Mihai Carciog. Președintele acestei comunități a fost Ion Rațiu între anii 1965 și 1985, urmat de Iolanda Strănescu Costide până în anul 1996, când această organizație s-a dizolvat. Dizolvarea acesteia s-a făcut după 58 de ani de activitate ce a vizat ca scop principal restaurarea regimului democratic în România.
2014
Studenții românii protestează, ONG-urile demarează proiecte noi aici, în Londra, încercând să dezvolte comunitatea românească. Avem un magazin românesc cu produse românești on-line. Avem un ziar românesc. Avem o ligă studențească românească. Suntem o comunitate. Existăm.
Același lucru l-am observat și în orașul Torino, unde se specula faptul că în anul 2006, ar fi locuit peste 100 000 de români cu sau fără acte în regulă. Acum observați similitudinea? Existau și acolo consulat românesc, biserică românească, 3 ziare românești, Lega Nord, echivalentul extremiștilor din English Defense League…, mă rog, toate condițiile existente în 2014, în Londra (n.a.: am comparat Torino și Londra pentru că sunt două orașe în care s-au investit bani europeni și s-a forțat crearea unor noi locuri de muncă, având în vedere olimpiadele care au avut loc în aceste două orașe în 2006, respectiv 2012).
Un aspect foarte interesant este faptul că această comunitate de români din Torino, după 8 ani de la recensământul neoficial din 2006 a crescut. Puțini se mai duc acasă, oricât de bine ar fi. Mai bine în criză economică în străinătate, decât în România.
Lucrurile nu au cum să aibă o turnură pozitivă pentru cei ce încă se gândesc cu drag la țara noastră, rămasă în spate, plină de păianjeni pe la colțuri, prin a cărui praf de două degete se mais trecoară doar niște politicieni afaceriști.
Comunitățile românești din orașele mari din Europa au crescut și vor continua să crească, mai ales în Marea Britanie. Gândesc asta punând doar un silogism simplu la vedere ce are la baza comparația Marii Britanii cu Italia de acum 7-8 ani (din punct de vedere migrațional).
Oare vom fi prima țară din Europa care nu va mai avea plătitori de taxe în viitorul apropriat? Personal cred că ne apropriem de o situație fără precedent în istoriografia europeană.
Ziarul Gândul a publicat în data de 4 iulie 2013 câteva concluzii trase după recensământul efectuat în anul 2011, în România. Cifrele arată, printre altele, următoareleȘ 40 378 români plecați în Marea Britanie; 341 296, în Italia.
Până în 2001, precizează Insitutul Național de Statistică din Marea Britanie (Office for Național Statistics), 7 631 de români erau prezenți în Marea Britanie. La sfârșitul anului 2011, aceeași instituție estimează faptul că 101 000 trpiau pe teritoriul Marii Britanii.
Numai în 2011, 90 000 de români au aplicat pentru 22 000 de joburi în Marea Britanie în prima jumătate a anului 2011.
Ceea ce mă întreb eu: ”Oare chiar așa de mare să fie diferența dintre statistici? Sau acestea sunt manipulate în interes politic?”
Cert e un lucru: o comunitate atât de mică, precum cea formată din românii exilați din Romania în timpul celui de-al doilea război mondial, a reușit să-și înființeze propria asociație, ce activa și era unită într-un singur scop. Acest scop s-a realizat. Asociația s-a desființat și românii au rămas fără istorie. Acum încercăm să ne găsim referințe și nu avem de ce să ne agățăm. Avem nevoie de școli, activități culturale, mass-media și multă voință pentru a exista în continuare. Marea majoritate a românilor de aici, din Marea Britanie, nu au prins asociația lui Ion Rațiu în picioare. Aceasta s-a desființat acum 19 ani. Anul 2014, odată cu ridicarea restricțiilor, a făcut din comunitatea românească din Londra una dintre cele mai mediatizate comunități din Marea Britanie.
Hai să le arătăm că putem! Felicitări români, existați la meridianul 0.
21 ianuarie 2014, reeditat 09 noiembrie 2015
Surse:
Office for Național Statistic
Recensământ 2012
Romanian migration to the United Kingdom
Recensământul populației și locuințelor (pdf)
